
0 plays · Nov 7, 2026
Pe 28 octombrie, publicatia online New Scientist a publicat un interviu amplu despre cercetatoarea care se ocupa in prezent de teoria unviersului holografic... si cum tata m-a facut fizician, ca datorita lui am terminat o facultate de fizica, am zis sa iesim putin din rutina stirilor despre AI, telefoane sau jocuri si sa discutam despre o noua teorie a functionarii universului.
Sunt Bogdan Menci, iar la Short Tech News, astăzi punem o Întrebare foarte mare: dacă realitatea ar putea fi descrisă ca o hologramă?
Nu vorbim despre proiecții de concert sau despre hologramele din filme. Vorbim despre o idee din fizică: Că un spațiu tridimensional ar putea avea toate informațiile lui stocate pe o suprafață mai simplă, cu mai puține dimensiuni.
Pentru a înțelege ideea, trebuie să știm că fizica modernă are doi piloni. Relativitatea generală care explică gravitația: Soarele, planetele și găurile negre îndoaie spațiul și timpul. Fizica cuantică explică lumea microscopică: atomii, lumina, particulele elementare și interacțiunile dintre ele, unde regulile par complet diferite de cele pe care le vedem zi de zi.
„Fiecare funcționează impecabil în domeniul ei. Dar, când vine vorba de găurile negre, cele două teorii trebuie să lucreze împreună. Iar acolo, gravitația devine extrem de puternică, iar efectele cuantice nu mai pot fi ignorate.”
Iar aici fizica ne cere politicos: o teorie mai bună.”
Această teorie lipsă se numește gravitație cuantică. Și principiul holografic este una dintre căile prin care cercetătorii încearcă să o construiască.
Povestea începe cu găurile negre.
În anii șaptezeci, Jacob Bekenstein și Stephen Hawking au arătat că informația asociată unei găuri negre pare legată de suprafața orizontului, nu de volumul din interior.
Sună ciudat, dar imaginează-ți o cameră în care capacitatea de stocare nu depinde de cât de mare este încăperea, ci de suprafața pereților.
În 1993, fizicianul Gerard ’t Hooft a propus principiul holografic, iar Leonard Susskind l-a dezvoltat în 1995. Ideea lor a fost că o regiune de spațiu ar putea fi descrisă prin informația de pe marginea ei.
Apoi, în 1997, Juan Maldacena a construit un model matematic în care fizica din interiorul unui spațiu curbat era echivalentă cu o teorie cuantică de pe marginea acestuia. Două descrieri diferite, dar pentru aceeași realitate.
E ca și cum ai avea un film și subtitrările lui. Conținutul este același, dar este scris în două forme diferite.
Problema? Modelul lui Maldacena folosește un spațiu curbat, diferit de Universul nostru, care este mult mai aproape de un spațiu plat.
Și aici intră în scenă Sabrina Gonzalez Pasterski, fiziciană la Perimeter Institute din Canada. Ea conduce inițiativa de holografie celestă, un program de cercetare care încearcă să adapteze această idee la un spațiu mai apropiat de al nostru.
Presa a numit-o „următorul Einstein”.
Holografia celestă pornește de la o imagine simplă: cerul nopții.
Când privim stelele, ele par a fi pe o sferă uriașă, la infinit, în jurul nostru. Cercetătorii numesc aceasta sfera cerească.
Ideea este să nu urmărim fiecare detaliu dintr-o ciocnire de particule, ci să notăm unde ajung particulele pe această sferă imaginară și ce energii au. Apoi, cercetătorii încearcă să construiască un dicționar între fizica din spațiu și informația de pe sferă.
Practic, în loc să urmărești toată nebunia din mijlocul scenei, te uiți la proiecția de pe perete.
Și există progrese reale. În 2025, Pasterski și Justin Kulp au extins acest dicționar pentru situații cu mai multe particule.
În iunie 2026, împreună cu Eivind Jørstad și Robert Myers, a publicat un studiu despre legătura dintre inseparabilitatea cuantică și geometria unor regiuni de spațiu plat.
Inseparabilitatea cuantică, cunoscută și ca încurcare, înseamnă că două particule pot rămâne corelate chiar dacă sunt foarte depărtate. Măsoară una, iar despre cealaltă poți trage
05:16
04:50
04:27
05:28
06:22
05:03